gradinariu.info

„În morţii mamii lui de trafic!” exclamă nepotul, aruncându-şi mâinile a disperare spre volan. „Merg de trei ore şi tot n-am ajuns la Azuga.”
„Şi… Ai început să-ţi înveţi pentru bac?” îl iscodi bunicul, pentru a-i alunga grijile.
„Nu, şi nici n-am de gând s-o fac, că bacul oricum se cumpără. Mai bine îmi învăţ pentru admitere.”
„Dar unde vrei să dai, mă rog?”
„La ştiinţe politice.”
„Dar ce-ţi veni?” tresări septuagenarul căruia toată politica ştiinţifică nu-i adusese o pensie mai mare de 600 de lei.
„Nu ştiu, simt că am o misiune, o chemare… spre a-i ajuta pe nevoiaşi şi a-i proteja de abuzuri, şi a-i, şi a-i… cum să-ţi explic… a extermina tot răul şi suferinţa din lume, să fie linişte şi pace, iubire şi bunăstare pentru toţi!”
„Asta îmi aduce aminte de o poveste de demult, căreia străbunicul îi zicea «povestea prinţesei cu 64 de dinţi în gură»…
A fost odată un suveran al unei mari împărăţii, care făcea parte dintr-o mare familie nobiliară. După cum se ştie, aceste familii beneficiază de o diversitate genetică redusă, din cauza consangvinizării, aşa că, generaţie după generaţie, urmaşii lui Fittest Întemeietorul şi ai surorii lui deveneau tot mai piperniciţi, mai urâcioşi şi mai depresivi. Suveranul nostru, Olog cel Iute, după ce a schimbat cinci neveste (despre trei dintre ele zvonindu-se că erau bărbaţi), a concluzionat că este impotent, aşa că, pentru a salva dinastia, a dat un mare banchet în cinstea fratelui lui, care suferea, la fel ca a cincea nevastă, de patima băuturii. Multe shot-uri au curs pe gâtlejuri în acea seară, suveranul profitând de ocazie şi ducându-i pe cei doi în cea mai întunecoasă cameră a castelului său din munţi, cel mărginit de un izvor termal, că suveranul se plângea de reumatism.
Nouă luni mai târziu veni pe lume o bastardă cu trei ochi bulbucaţi care priveau cruciş, cu nasul cârn, din care ţâşneau două smocuri asimetrice de păr, cu cinci degete la o mână şi şase la cealaltă şi cu 64 de dinţi în gură. Curtenii au pus respiraţia urât mirositoare a prinţesei pe seama acestui ultim defect. I-au zis Cornelia, din cauza celor două coarne.
Tradiţia prevedea ca, după prima menstruaţie a fetei, suveranul să-i dea jumătate de împărăţie celui ce se va dovedi îndeajuns de virtuos pentru a o lua de soţie, dar cum nici un cavaler nu se arăta interesat, a mărit miza la întreaga împărăţie, ceea ce implica şi abdicarea suveranului.
Mulţi duşmani care pândeau de zeci de ani o asemenea ocazie au ieşit atunci la iveală din umezeala grotelor, întunericul pădurilor şi aburii tavernelor, căutând să cucerească inima prinţesei. Dar îndelungata izolare a celor treizeci de pretendenţi, până nu demult vânaţi de serviciile secrete ale suveranului, îi făcuse îndărătnici şi suspicioşi: nici unul nu ştia cum să se poarte cu o femeie şi fiecare îi bănuia pe ceilalţi că ar şti. Aceste slăbiciuni au dus în curând la o serie de acorduri secrete, care stipulau egalitatea deplină în procesul de curtare (haine identice, zâmbete identice, linguşeli identice, flori identice oferite prinţesei).
Spre sfârşitul verii, suveranul, simţind că i se apropie ceasul morţii, şi-a chemat progenitura şi, după ce a mângâiat-o pe creştetul chel, a grăit astfel: «Fata mea, a trecut deja un an de când eşti curtată. Spune-mi: de cine-ţi place cel mai mult?» «De nici unul!» Ca să evite anarhia, suveranul a lăsat cu limbă de moarte împărăţia pe mâna celor treizeci, care aveau să se bucure de drepturi egale până ce fata se va fi îndrăgostit de unul dintre ei.
Pe măsură ce puterea celor treizeci se întărea în cele treizeci de provincii ale împărăţiei, şi cele treizeci de ziare proclamau din ce în ce mai mari gogomănii, lăudându-se ba dantura perfectă a prinţesei, ba măsurile ei de fotomodel, ba privirea-i galeşă, în care se oglindeau azurul cerului şi talazurile mării. Fiecare dintre cei treizeci de moguli îşi proclama zilnic iubirea neţărmurită pentru suava făptură care i-a stârnit simţiri nebănuite.
În tot acest timp, fiecare pretendent se străduia pe ascuns să strângă o armată cât mai mare de adepţi, în vederea confruntării finale. Doar că adepţii au început să-şi ceară şi ei drepturile asupra fiinţei pe care, din citite şi auzite, o credeau perfectă. A fost de ajuns ca unul din cei treizeci să le acorde acoliţilor şansa de a dobândi mâna prinţesei, că toţi ceilalţi au trebuit să cedeze presiunilor, odată ce vorba s-a răspândit. Spre sfârşitul iernii, tot bărbaţii din împărăţie se bucurau, în mod legal, de dreptul de a o curta pe Cornelia. În primăvară, odată cu legalizarea căsătoriilor gay, şi femeile căpătaseră aceeaşi şansă. Era un fel de «Tila Tequila» la scară împărăţească.
Nimeni n-a băgat de seamă când prinţesa, sătulă de atâta falsitate, şi-a luat lumea în cap, hotărând să locuiască o vreme în compania lighioanelor pădurii.
Pădurarul, un evreu bătrân, bărbos, nespălat, gras şi libidinos, care nu mai cunoscuse nici el nu-şi amintea de cât timp trupul femeiesc, o pândea de multă vreme pe Cornelia, căutând oportunitatea perfectă pentru a-şi face poftele cu ea. Aşa că într-o noapte i-a furat cerceii, observând-o cum îi caută prin iarba înrourată a doua zi. «Asta cauţi, hoaţo?» o şantajă pădurarul. «Nu sunt hoaţă!» «Cerceii prezintă însemnele puterii. Dacă nu vrei să te spun, trebuie să fii femeia mea pentru o noapte!» o ameninţă acesta, simţind cum îi fierbe sângele în vine. «Eu sunt prinţesa Cornelia, iar aceia sunt cerceii mei.» «Cum să fii prinţesa Cornelia? Ea e cea mai frumoasă fecioară din lume, fiinţa perfectă! Pe lângă că eşti o târâtură scârboasă şi o hoaţă nemernică, mai eşti şi nebună. Dar nu-ţi fă griji, eu te plac aşa cum eşti, fiindcă simt că îmi explodează capul dacă nu-mi slobozesc mânia generaţiilor trecute între picioarele unei femei, şi tu eşti singura pe o rază de o sută de mile împărăţeşti.» Mişcată de sinceritatea pădurarului, Cornelia i se oferi de bunăvoie. Ea şi alesul inimii ei s-au mutat mai apoi în cabana acestuia, fiindcă pădurarul avea mare nevoie de cineva care să-i spele rufele. Şi trăiră fericiţi până când amândoi dădură ortul popii.
Cât despre locuitorii împărăţiei, se spune că şi azi ei compun linguşeli şi mai neruşinate Corneliei, fără ca vreunul să-şi fi dat seama de dispariţia ei.”
„Scârboasă poveste, bunicule. Să-ţi spun ce învăţăminte am tras eu din ea, aşa, la repezeală: că de multe ori se întâmplă să crezi că iubeşti ceva când, de fapt, iubeşti altceva. Tot aşa cum eu iubesc bunătatea, compasiunea, acţiunea socială sinceră şi discursurile unse cu toate alifiile de la televizor. Dar politica este altceva, iar eu n-am vocaţie de pădurar.”
„Ai tras învăţămintele corecte şi din această poveste. Poate ar trebui să întorci, că ai trecut de mult de Azuga.”
„Poate. Dar mai am o întrebare, bunicule: la ce facultate să dau, totuşi?”
„Nu ştiu, dar în nici un caz SĂ NU DAI LA AGRONOMIE!!!”

Aho, aho, sobru lecteur
Ce-n loc s-o arzi pe lichior
Răsfoieşti aleator
Acest blog plictisitor,
Când te-oi lua de un picior
(Avariat la semafor)
Şi te-oi expedia pe-un nor
Mesager la zeul Thor,
Să-l sileşti aicea, hăt,
Să toarne nişte omăt
De doi coţi şi patru labe,
Să-ngroape vreo două babe
Şi alţi liliputani de loc
(Ca, de exemplu, domnul Boc),
Şi să receptezi din rai,
De la vreun sistem hi-fi
Luat de Petru ca mită
Pe când suferea de-otită,
Băgat în Divina Priză,
Urătura mea de criză.
Confiscaţi, băi! hăi, hăi!

Aho, aho, lecteur şomer,
Ca pe ăst năprasnic ger
Am adus întâi la viaţă
Frankensteinu’ cu musteaţă,
Cunoscut sub un alt nume
De două duzini de lume
Şi de Horia Plugaru:
Drept blogul lui Grădinaru!
Concediaţi, băi! hăi, hăi!

Precum blog, vremuri precare!
De la reînfiinţare,
De la studiat cornute
(De când scriu panseuri scurte)
Sau de când scot fum pe-o nară
Că puterea populară
Îşi propteşte pe centură
Slujbaşii slobozi la gură
(Şi recomandând drept cură
Vreun secol de dictatură),
Atracţia i-a scăzut
Ca măseaua la scorbut,
Iar comentarii vezi mai des
În cavou după deces;
Atâtea vorbe străine
Câţi Cherokee la Rovine!
Aşa că mă văd dator
Cu urări să mă omor:
Fie ca anul următor
Blogosfericul popor
Să tânjească după scris
Ca popa după Antimis,
Ghidându-se aparent
După ăst Regulament;
Iar când poporul a scrie
Şi blogul a să învie,
Şi blogul a să prospere,
Ca chirurgul la durere,
Şi blogul s-a înălţa,
Ca Napoleon în şa,
Criza nu îl va atinge
Nici cât în Sahara ninge.
Iar de poporul n-a scrie,
Blogul meu a să devie
Nu izvor de apă vie,
Nici tovarăş la beţie,
Nici prilej de bucurie,
Ci râu de smoală cu leşie,
Fântână cu apă sălcie
Şi focar de nebunie,
Şi a răspândi în jur
Ghinionul cel mai pur,
Insuportabile dureri în c*r
Şi decepţii în amour.
Amanetaţi, băi! hăi, hăi!

Porcul a crescut tot anul
Mai gras ca Florin Ţurcanu,
Iar tu, câne negru, crezi
Că-n bătătură o să vezi
Preocupat vreun nu ştiu cine
De suferinţele suine?
Fie-n anul care vine
Să ai parte de puţine
Întâlniri de gradul groh
Cu specia umană, doh!
Unui deconspirat ăst an
A fi sclav patrici(u)an:
Cu muncitoresc elan
Să pupi un batracian
Metamorfozat în VIP,
În domnul Ryan Phillippe,
Pe care să-l chemi în şură
La un pahar de băutură.
Pe jidovul decadent
Să-l văd în noul an student
La fabrica de ingineri,
Consilieri de fermieri
Ce extrag din portocal
Sucul cel mai natural
Şi recoltează caudal
Materialul seminal.
Iar concitadinul Link,
Cât ai zice-„ornitorinc”,
Să prindă cămin şi bursă
Şi să nu mai cadă-n cursă
Când vreun prof mai progresist
(Aka „boschet marxist”),
În straie de ecologist,
Duşman de capitalist,
Izbit cu capul de cadă,
Va pretinde că-n livadă
Economia de consum
Preface cireşu-n scrum.
Desfiinţaţi, băi! hăi, hăi!

Hai să fac şi o urare
Blogărului-din-parcare:
Să îţi fie post-ul, post,
Să îţi fie host-ul, host,
Să ai trafic colosal
Şi crescând exponenţial!
Criza de la noi să fugă
Încălecând pe o păstrugă,
Criza de la noi s-o şteargă
Pe o mârţoagă beteagă,
Criza de la noi să plece,
Să vină la unguri zece!
Disponibilizaţi, băi! hăi, hăi!
La anu’ şi la mulţi ani!

Învăţăm că în democraţie, adică în legitimarea puterii gloatei, uzura puterii afectează şi cele mai tari caractere. De fapt, cu ce altceva ar putea fi asemănată această descreştere decât cu plictiseala conjugală? De unde decurg şi două concluzii: că alesul nu posedă auctoritas, ci farmec; şi că, dacă politicienii fac trotuarul, e fiindcă electoratul le oferă cel mai bun exemplu.

Dacă unul dintre visurile mişcării feministe este revenirea la matriarhat, pe ce-şi va întemeia ea puterea în lipsa maternităţii? Căci maternitatea, misterul vieţii, cel care subordonează uimirii şi preţuirii instinctul stăpânirii, este privită ca muncă silnică şi îngrădire a libertăţii (de sorginte virilă).

Gusturile în materie de literatură ale RATP Iaşi nu se potrivesc totdeauna cu cele ale clienţilor. Astfel, pe acelaşi afiş cu poezia lui Emilian Marcu, „Îngândurat ca muntele de sare…”, prezentă într-un tramvai, un altul menţionase: „PĂUNESCU! NU RAHATUL ĂSTA” Iată şi ce-i vătămase sensibilitatea estetică:

„Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare
Mă-ntorc la tine dară înveşmântat în frig
Cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare
Înzăpezit de-atâta cât te strig.

Tu nici nu ştii că-n racla cărnii mele
În chingile durerii te-am tot purtat mereu.
Pe degetele ploii ţi-am pus, în vis, inele,
Te-am ctitorit, cu teamă, din tâmpla unui zeu.

Şi-n toată-această vrajă răpus de suferinţă
Împovărat de gânduri, de ani, de atâta dor
Damnat mă las azi florii de vişin şi de viţă
Şi-n lumea ireală te-ascund în tainic nor.

Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare
Mă-mbrac cu haina ploii pe mâini şi pe picioare.”